Într-o zi-nsorită,
ochiul mânios,
Se zbătea-n orbită
și privea în jos:
-"Ce e,
frățioare" - eu l-am întrebat -
"Ai vreo
supărare?" - "Da, sunt revoltat!
Și-ți voi
spune-acuma adevărul tot -
C-am răbdat
într-una ș-acum nu mai pot;
Din a mea-nălțime,
tot privind în jos,
La piciorul ăsta
strâmb și noduros,
Pe-ale mele gene,
jur că nu mă-nșel
Că de la o vreme,
prea-ncălțat e el!
În ciorapi, în
gheată, veșnic lustruit,
Să-l admire lumea,
pfui! Ce ipocrit!
Câtă cheltuială, ce
atenții mari,
Iar eu procopseala
... niște ochelari!
Ca să fiu tot
paznic - Nu! - mai bine chior,
Chiar de par
obraznic, vreau să fiu picior!"
Și dintr-o zvâcnire
ochiul a sărit -
Dar fără privire,
talpa l-a strivit.
Când cu duioșie
vrut-am să-l adun:
Mâna, cu mânie, îmi
dădea un pumn ...
-"Slugă
credincioasă, dar cu tine ce-i?"
-"Asta-i ce
m-apasă: slugă cât mă vrei?
Numai încordată, să
lucrez, să scriu!
Să hrănesc
stomacul, veșnic nesătul,
Și umflat cât
sacul, nu mai vreau, destul!
Singura-mi stăpână,
vreau să-mi fiu pe plac:
Eu nu mai sunt
mână, mă declar stomac!"
Și din clipa-n care
mâna n-a lucrat -
Nehrănind stomacul,
biata s-a uscat;
Auzind urechea
tristul tărăboi,
Dintr-odată strigă:
- "Și eu fac război!
Simplă, clăpăugă,
stau ca un tolcer -
Nici eu nu sunt
slugă, gură mă prefer!
Ea-i făra pereche,
totu-i pentru ea,
Parcă pe ureche nu
s-ar putea bea!
Face gălăgie ca un
papagal,
Mi se da și mie să
mai fac scandal ..."
Își sfârși ideea
și-apoi amuți -
Și din clipa-aceea,
sărmana surzi.
Dar, vă rog, nu
plângeți cu-al milei foc
Că, din fericire,
toate-mi sunt la loc!
O anomalie, cum am
prezentat,
Doar în fantezie mi
s-a întâmplat.
Însă plângeți
faptul trist și dureros,
Că
se-ntâmplă-acestea-n trupul lui Hristos!
Morala:
Ne-mplinim menirea,
existăm, trăim,
Numai când pe alții
în dragoste-i slujim!
