Dionisie Giuchici
vol. 1 -
"Domnul, nu eu!"
S-a petrecut în
vechea capitală
La curtea unui
împărat vestit,
Ce stăpânea
popoarele cu fală,
Un caz interesant,
deosebit.
Nu este vorba
despre Valea Dura,
Şi nici de leii
regelui persan,
De Mardoheu
vorbeşte-aici Scriptura
Şi ni-l descrie-n
luptă cu Haman.
Dar până nu se
deapănă poemul,
Să facem cu eroii
cunoştinţă,
Şi să cunoaştem
care e sistemul
În bătălia dată
prin credinţă.
Haman era întâia
somitate,
Era întâiul după
împărat,
Căpetenia mai
presus de toate,
Un fel de
"prim-ministru" la palat.
Era om mare însă şi
mândria
Îl stăpânea în mod
deosebit;
De parc-a lui era
împărăţia
Atât era de grav
şi-nchipuit.
Avea pretenţii, ca
la rugăciune
Toţi slujitorii
marelui palat,
Să i se plece toţi
cu-nchinăciune
Şi să-l salute-n
mod zeificat.
Şi-l salutară
slugile smerite
De fiecare dată, ca
pe-un zeu;
Dar într-o zi la
porţile vopsite
Se întâlni Haman cu
Mardoheu.
Şi Mardoheu îi
spuse: "Salutare!"
Dar fără plecăciune
până jos.
El a rămas în
faţa-i în picioare,
Căci el era iudeu,
şi credincios.
El ştia cuvântul
vremurilor grele
Când Dumnezeu lui
Moise i-a vorbit:
"Să nu
te-nchini la oameni, Israele!
Căci eu sunt
Domnul! Eu te-am izbăvit!"
"Să nu
te-nchini!" dar slugile duşmane
Cu sabia vor cere,
impunând
Să li se-nchine
fiinţele sărmane
În cazul lui Haman
deci, salutând.
Şi-l urmări de
fiecare dată
Strălucitorul fiu
de la palat,
Pe cel ce sta la
poarta depărtată
Şi niciodată nu i
s-a-nchinat.
"Din ce popor
se trage-această slugă?"
Haman e plin de-o
aprigă mânie.
Ar vrea tot neamul,
tot să i-l distrugă,
Ca să-şi răzbune
marea lui mândrie.
"Israelit din
ţara-ndepărtată!"
I-au spus argaţii
despre Mardoheu-
"El nu
se-nchină ţie niciodată!
Căci el e
credincios lui Dumnezeu!"
"Israeliţi?!
ei, bine, o să vadă!
Am să le şterg din
ţară pomenirea!"
Dezlănţuindu-se
precum e o cascadă,
De-abia putea să-şi
stăpânească firea.
Şi la-mpărat s-a
dus în audienţă
O clipă n-a mai
stat să zăbovească,
Să-i ceară deci cu
multă insistenţă,
Ca pe iudeii pe
toţi să-i nimicească.
Şi nu era o mare
greutate
Ca să obţină el
dezideratul;
Căci doar era
ministru în palate
Şi mai era şi
prieten cu-mpăratul.
Dorinţa lui a fost
pecetluită;
Pentru iudei
porunca-i decretată
Şi luna e, şi ziua
stabilită
Să-i fie deci
mândria răzbunată.
Să piară un popor,
o naţiune,
Că e dorinţa unui
om smintit,
Ce şi-a ieşit din
simţ, din raţiune
Şi pân' la nebunie
s-a-mpietrit.
Alergătorii fug şi
dau de ştire
Din Susa pîn' la
ultima colină,
Vestind iudeilor
nenorocire,
Că vor pieri în
ţara cea străină.
Dar Mardoheu şi
neamul lui cel mare
Nu sunt păgâni, ei
au un DUMNEZEU!
Ce i-a purtat pe
aripi plutitoare
Şi-au biruit,
oricât a fost de greu.
Lăsa-va El acum
israeliţii
Să fie-nvinşi de-o
aprigă mânie?
"Cu noi e
DOMNUL!"- strigă mântuiţii-
"Cu noi e
DUMNEZEU din veşnicie!"
Nu-i prea târziu
iudeii să postească,
Şi să se-mbrace-n
sac şi în cenuşă;
Căci poate DOMNU-n
mila Lui cerească
Le va deschide a
scăpării uşă.
Şi s-au unit în
post şi stăruinţă,
Cei osândiţi la
moarte prin sigile,
Chiar şi Estera
plină de credinţă
Împărăteasa, a
postit trei zile.
Împărăteasa...
numai Unul ştie...
Estera e şi ea
dintre iudei!
Căci DUMNEZEU la tronul
de domnie
O înălţase tocmai
pentru ei.
Şi bătălia a-nceput
să crească.
Haman a pregătit
spânzurătoarea.
Pe Mardoheu aşa
să-l pedepsească,
Aşa să-şi manifeste
răzbunarea!
Un înger însă e
trimis de Domnul
În Babilon, în
noaptea înstelată,
La împărat să-i
îndeparte somnul,
Să fie-o faptă
veche dezgropată.
Lipsit complet de
simţul adormirii,
Era o noapte grea
pentru-mpărat;
Dar
noaptea-aceasta-i noaptea izbăvirii
Din mâna celui ce a
condamnat.
Şi copleşit de acea
insomnie,
Ca să-şi petreacă
noaptea mai uşor,
El porunci la
cronicar să vie
Cu sulul cărţii
amintirilor.
Şi i-au adus o
carte prăfuită..
De ce pe-aceasta?
-mă-ntrebam şi eu-
Aceasta este cartea
potrivită
Că-n ea e scris şi
despre Mardoheu.
De Mardoheu în
cartea-mpărătească?
Da, fiindcă el
ştiuse de-al lor plan,
De famenii ce-au
vrut sa-l nimicească
Pe împăratul lor
babilonean.
Şi atuncea
împăratul cu uimire
Pe slujitorii lui
i-a întrebat:
"Acest erou
primi vre-o răsplătire?
Sau a rămas aşa,
neobservat?"
"Din câte
ştim, nimica, niciodată..."
"Cum? nu se
poate! Vreau ca să-l cinstesc!
Lui Mardoheu eu
vreau să-i dau răsplată!
Căci datorită lui
eu mai trăiesc!"
Şi zorile se varsă
în grădină,
Haman pe scări se
urcă-ncentinel,
Iar împăratu-l
aştepta să vină,
C-avea o taină de
vorbit cu el.
"Hamane, uite,
am o întrebare!
Şi spune-mi tu, cum
crezi că se cuvine?
Când vrei să-i dai
la cineva onoare,
Cum să-l îmbraci şi
să-l cinsteşti mai bine?
Eu am uitat, clar
am o datorie,
În noaptea-aceasta
am descoperit,
Pe cineva ce îmi
făcuse mie
Un bine care n-a
fost răsplătit."
"Pe cine oare
vrea să răsplătească?
-Haman crezu că el
e decoratul... -
Există altul să
mă-nlocuiască?
Să fie mai iubit de
împăratul?
Ca să-l întreb eu
cine-i favoritul,
Aceasta este
nepoliticos,
Dar dacă pentru
mine e onorul,
Atunci voi fi
nespus de pretenţios.
Voi cere ca să fiu
încoronat,
Şi să mă-mbrace-n
falnica-i mantie
Pe calul lui să fiu
încălecat,
Şi toată cinstea să
mi-o deie.
Căci tocmai asta-am
aşteptat nespus,
Să fiu asemeni lui
în strălucire,
Şi iată zeii ceasul
mi-au adus
Să fiu cinstit
cu-această răsplătire."
"Deci te-ai
gândit Hamane ce să-mi spui?"
"Da împărate!
cred c-aşa e bine,
Pe onorat pe calul
tău să-l sui,
Şi să-l cinstească
toţi ca şi pe tine.
Să nu-i lipsească
mantia, nici brâul,
Şi nici coroana
ţării, maiestate!
Iar cineva la cal
să-i ţină frâul
Şi-n faţa lui să
strige prin cetate:
"Aşa se cade
şi i se cuvine
Acestui om pe care
împăratul
L-a aşezat să steie
lângă sine
Şi i-a cerut în
amănunte sfatul!"
"Ideea-aceasta-mi
pare magistrală
Ştii, este vorba
despre Mardoheu!
Am să-l îmbrac în
haina mea de gală,
Să fie el o zi în
locul meu!"
Iar tu să-i faci
precum ai spus în toate,
Şi să nu laşi nimic
neîmplinit!
Să-l plimbi de frâu
cu calul prin cetate,
Să ştie toţi că eu l-am
răsplătit."
"Îngrozitor!
chiar eu să-mi plimb duşmanul!
Doar eu cu alte
gânduri am venit"
Dar cum să spună
"Nu!" la suveranul
Că s-ar putea să
fie pedepsit...
Ce să mai facă? el
ceru sentinţa
Şi nu mai poate ca
să dea-napoi!
În bătălie biruie
credinţa!
Şi iată-i prin
cetate pe cei doi.
Haman pe jos, iar
Mardoheu, călare,
Cum se-nvârtise
acul la balanţă!
Portarul e în
cinste şi onoare,
Iar căpitanu-ajunse
ordonanţă.
Haman e slugă,
Mardoheu e soare,
"Hei, rob
netrebnic, strigă desluşit!
Să ştie azi
mulţimea aceasta mare,
Că DUMNEZEUL nostru
te-a smerit!"
În capitala Susa e
paradă:
Pe-alei şi
bulevarde au ieşit
Mulţimile, pe
Mardoheu să-l vadă,
Şi pe Haman atât de
necăjit.
Haman se-ncruntă,
Mardoheu zâmbeşte;
Căci Dumnezeu a
şters a lui ocară,
La împărat Estera
mijloceşte
Pentru iudeii
condamnaţi din ţară:
"Haman, să
ştii, ne-a condamnat la moarte,
Pe mine şi pe-al
meu popor smerit!"
Împărăteasa cu a ei
rapoarte,
Pe împărat grozav
l-a zguduit.
"Primeşte-acum
Estero graţierea
Pentru iudei, şi nu
te necăji!
Că-n ţara aceasta
eu deţin puterea!
Iar cu Haman să
faci ce vei dori!"
Şi unul dintre
oameni a strigat
Ca să audă toţi din
jurul său:
"Haman la el
acas-a ridicat
Spânzurătoarea
pentru Mardoheu!"
"Atuncea el să
fie spânzurat!
Pentru tot răul ce
l-a uneltit!"
Dădu poruncă
marele-mpărat,
Iar slujitorii lui
au împlinit.
Şi coborî în
pulbere mândria,
Iar cel smerit de
DOMNU-i înălţat,
Aşa se terminase
bătălia
Acelor doi bărbaţi
de la palat.
Şi-acum învaţă
frate umilinţa,
Că nu e bine mândru
să te dai,
Căci omul mândru
râde pocăinţa,
Dar pe smerit ea-l
duce sus în rai.
Haman simbolizează
heruvimul
Ce-a vrut să fie ca
şi DUMNEZEU,
ISUS HRISTOS e după
Tatăl primul,
Dar s-a smerit aşa
ca Mardoheu.
Isus ne-arată
lemnul suferinţei
Şi-un alt Haman ce
I l-a pregătit,
Dar după-aceea-i
slava biruinţei,
Şi fericirea fără
sfârşit.
Fii credincios,
chiar dacă eşti portarul,
Sau poate eşti în
ceva şi mai greu,
La cei smeriţi li
se acordă harul,
Voi fraţii mei,
fiţi fraţi cu Mardoheu!
Dar parcă încă ceva
se mai cere
Şi pentru voi
surori ce m-ascultaţi,
În lupta voastră
fiţi şi voi Estere,
Şi pentru cerul
slavei să luptaţi.