Mai multe ....

marți, 25 ianuarie 2011

Fotografia

- Andrei, te rog foarte mult sa fii cuminte si sa ai grija de surioara ta, numai cateva minute pana ma intorc eu, a spus mama.
- Bine mamica, asa am sa fac.
- Te rog sa n-o lasi singura nici o clipa. Ne-am inteles?
Mama s-a imbracat deosebit de frumos si a plecat.
"Oare unde se duce?", s-a intrebat curios Andrei. "Ce ar fi sa vad unde merge?". Zis si facut. Tiptil, tiptil, a trecut strada si s-a apropiat de cladirea unde intrase mama. Prin crapatura usii a vazut-o cum discuta cu un domn, care scria ceva pe niste hartii, apoi au iesit in gradina. "Oare ce face acolo?" Andrei s-a catarat pe gardul de piatra care inconjura gradina. Noroc ca nu era inalt gardul si putea vedea bine ceea ce se petrecea. Barbatul acela a pus-o sa stea pe un scaun, a stat cateva clipe si apoi a dat sa plece. Iute ca o zvarluga, Andrei a fugit spre casa si pe cand a intrat mama respiratia ii era deja normala.
- Ai fost cuminte Andrei? Nu ai plecat nicaieri?
- Nu am fost nicaieri, mami! a spus Andrei mintind. Am avut mereu grija de surioara mea.
A doua zi, mama a primit un plic din care a scos cateva fotografii tare frumoase. Prvindu-le, mama in loc sa se bucure s-a intristat deosebit.
- Andrei, tu ai spus ieri ca n-ai fost niciunde, ca ai stat tot timpul cu surioara ta.
- Da mama, asa am facut.
- Atunci, vino aici si priveste.
In fotografia mamei inconjurata de florile gradinii, in spate, deasupra gardului de piatra, era chiar el, Andrei, cu ochii mirati cand o spiona pe mama in timp ce fusese la fotograf.
Minciuna are intotdeauna picioare scurte si momentul adevarului nu va fi usor pentru nimeni care in naivitatea copilareasca a lui Andrei mai cred ca pot scapa ochiului atotpatrunzator al lui Dumnezeu.

luni, 17 ianuarie 2011

Unde dragoste nu e, nimic nu e

- Ma iubesti, mami? - a întrebat-o fiica ei cu gand ascuns.
- Sigur ca da, i-a răspuns mama.
- Dar nu mi-am facut inca ordine in camera! Deci n-ai sa ma certi, nu-i asa?
- Ba sigur ca am sa te cert, stii prea bine! - a murmurat mama.
- Dar tot ma mai iubesti, chiar daca ma certi? - a vrut sa stie micuta, iar in vocea ei mama a sesizat o nuanta de frica.
- Nu-mi place sa fii dezordonata, i-a explicat mama, dar te iubesc din toata inima! Fiica a sarit vesela in picioare.
Noi, oamenii, ne nastem cu dorul de a fi iubiti. Avem nevoie de dragoste, asa cum avem nevoie de aer ca sa respiram. Fara dragoste murim, ne asfixiem.
Cand Ii cerem lui Dumnezeu sa ne dea putin din dragostea Lui, se petrec minuni in noi insine si in altii, caci Dumnezeu nu face economie cand este vorba de dragostea Lui. Ea intra in inima noastră, ne schimba mintea si ne facem dispusi sa dam. Acest "totusi", acest "cu toate acestea" este ceea ce face ca aceasta dragoste sa fie divina. Desi noi, oamenii, ne-am răzvrătit impotriva Creatorului nostru, am vrut sa fim noi insine Dumnezeu si prin aceasta am intre El si noi un zid etern de despartire, Dumnezeu, in Fiul Sau, a fost gata sa mearga pe calea inimaginabila de grea a umilintei, calea crucii.
Aceasta dragoste, cea cu care El ne-a iubit intai, este ceea ce m-a convins de existenta Dumnezeului viu. Dragostea Lui sta la dispozitie - si putem sa facem risipa de ea. Este destula pentru noi insine si pentru toti cei pe care-i intalnim.

luni, 10 ianuarie 2011

Cine-I curata lui Dumnezeu pantofii?

Un prieten ne-a povestit o istorie amuzanta care merita sa fie povestita mai departe.
- Am o fetita mica, ne-a relatat el... Fetita este la varsta in care copiii isi innebunesc parintii cu intrebari. Si efectiv poti sa ajungi sa cazi pe ganduri cand apar tot felul de intrebari interesante.
Nu demult, micuta a fost foarte preocupata sa-si ajute mama in gospodarie. In cele din urma, mama i-a zis:
- Acum poti sa cureti si pantofii lui tata!
Copilul nu a fost foarte entuziasmat de aceasta sarcina. Dar, ascultatoare, s-a pus pe treaba.
Un timp a avut preocupare. Se vedea pe ea ca isi framanta capul cu intrebari serioase. Si apoi...
Tata a intrat in camera. Dar inainte sa-si poata lauda fiica cea harnica, a fost uimit de intrebarea ei:
- Taticu, lui Dumnezeu cine ii curata de fapt pantofii? Tatal a ramas traznit. Nu a putut sa-si aminteasca daca vreun teolog a spus vreodata ceva legat de acest lucru. Da, nu-i venea in minte nici un verset biblic, care sa lamureasca cat de cat intrebarea.
Asa ca a spus numai:
- Ei bine, trebuie ca exista vreun inger care are aceasta sarcina, pe care o considera drept o mare onoare.
Si apoi tatal a fost fericit ca fiica a fost multumita cu acest raspuns.
Cateva zile mai tarziu, tatal a citit linistit din Noul Testament. Brusc, a sarit in picioare, a iesit fugind din camera si si-a strigat fetita.
Mama si copilul au venit speriate: - Ce s-a intamplat?!
- Nu demult m-ai intrebat, cine-i curata lui Dumnezeu pantofii, s-a adresat tatal catre copil. Acum, fii atenta, tocmai am citit in Biblie ca nici nu este vorba de asa ceva: aici scrie ca Dumnezeu ne curata noua pantofii.
Mama a dat din cap:
- Ce vorbesti! Dumnezeu ne curata noua pantofii?
- Da, a explicat tatal, ascultati! In Biblie scrie: "...Isus a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins..." Vedeti doar ca in Israel, spalatul picioarelor a fost tot una ca la noi curatatul pantofilor. Acum, ascultati mai departe! A citit toata intamplarea, asa cum o descrie apostolul Ioan in capitolul 13 al Evangheliei sale.
Mama si fiica au ascultat uimite. Si toti trei au inteles cat de mult s-a umilit Dumnezeul cel viu in Isus. "S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob..." spune Biblia intr-un alt loc. Si acest lucru merita adorarea noastra!

luni, 3 ianuarie 2011

Ceasul de buzunar

Aceasta povestire ilustreaza faptul ca o minciuna mica poate creste asa de mare ca n-o mai poti ascunde.

Intr-o seara ploioasa, un domn imbracat destul de bine isi conducea masina spre casa venind de la serviciu. Se gandea la slujba lui in care devenise destul de priceput si bine respectat in oraselul de munte unde locuia. El era acum presedintele unei fabrici de hartie, bucurandu-se de munca lui si familia sa pe care o iubea foarte mult.
In timp ce se gandea la toate acestea, se uita pe drumul de munte si apropiindu-se de-o curba vazu ca ceva se misca pe drum in fata lui. Apropiindu-se mai tare de umbra aceea miscatoare, isi dadu seama ca era un baietel pe o bicicleta. Apasa pe frana ca sa mai reduca din viteza dar era prea tarziu. Din cauza drumului udat de ploaie, masina aluneca si se izbi in baiatul cu bicicleta. In cele din urma opri masina, iesi sa vada ce facuse si cand vazu baiatul jos ghemuit si lesinat, in loc sa-l duca repede la spital, se urca repede in masina, dadu putin inapoi si porni cu viteza, lasand baiatul inconstient acolo jos.

Cateva minute mai tarziu, un tir trecu si el pe-acolo. Soferul tirului vazu si el ceva acolo pe drum, dar nu putea spune exact ce putea fi. In clipa in care si-a dat seama ce era acolo, a pus si el piciorul pe frana, dar din nou era prea tarziu si-l lovi si el pe baietel.
Soferul tirului a sarit din cabina, a ridicat cu grija copilul si a fugit cu el repede la spital. Oricum era prea tarziu si doctorii n-au mai putut face nimic copilului.
In ziua urmatoare, vestea accidentului s-a impanzit in tot oraselul. Oamenii din oras erau toti furiosi pe cel care a lovit prima data cu masina pe baietel si l-a lasat acolo fara sa-i dea vreun ajutor.

In aceeasi zi, in timp ce presedintele fabricii de hartie se pregatea sa mearga la lucru, fiul sau veni alergand in camera si zise:
"Taticule, am fost afara si-am vazut masina ta lovita si becul din fata spart. Ce s-a intamplat?"
Tatal raspunse:
"Las ca am eu grija de asta, da-i drumul la treaba ta."
La serviciu, omul acesta coplesit de vinovatie nu mai putu face nimic gandindu-se cum de-a putut sa lase acolo baietelul acela. Nu mai putea sa traiasca cu sentimentul acesta de vinovatie; s-a urcat in masina sa si s-a dus direct la politie sa le spuna ce-a facut. Imediat, domnul presedinte a fost dus la inchisoare si aruncat acolo intr-o celula.

Toti oamenii din oras, familia sa si prietenii sai au fost socati sa auda ca el a putut sa faca un astfel de accident si sa lase baietelul acela acolo.
Cateva zile mai tarziu, un reporter de la ziar veni la el in inchisoare ca sa-i ia un interviu si l-a intrebat:
"Dumneavoastra pareti a fi un om care are totul - o casa frumoasa, o slujba plina de succes si o familie care va iubeste. Cum de-ati putut lovi un baietel si sa fugiti de la locul accidentului, lasandu-l acolo in drum ?"
Reporterul l-a ascultat pe omul acesta spunandu-i mai multe intamplari din viata sa, afland astfel raspunsul la intrebare.

Cand omul acesta era mic, el era foarte mandru de ceasul de buzunar al tatalui sau si dorea sa-l ia la scoala intr-o zi, ca sa-l arate colegilor sai. El stia ca tatal sau i-a zis o data:
"Nu!", dar el era disperat "sa se mandreasca cu ceasul tatalui" la scoala.
Astfel, se gandi sa-l ia intr-o zi dupa ce tatal sau va pleca la lucru dimineata, si-l va aduce inapoi inainte ca tatal sau sa vina de la serviciu. Si asa, el nu va afla niciodata.
A doua zi dimineata, s-a strecurat in camera parintilor lui, a luat ceasul din sertarul tatalui sau, l-a invelit intr-un servetel de hartie, l-a pus in buzunar si-a plecat la scoala.
Era tare bucuros cand in pauza, a putut iesi afara la joaca. Si-a adunat prietenii in jurul sau si le-a aratat ceasul. Unul din ei, i-a cerut sa-i dea un pic ceasul sa-l tina in mana. Cand sa-l dea celuilalt baiat, ceasul ii cazu din mana si se prefacu in tandari. Baiatul, ingrozit, ridica bucatelele de jos, le puse in servetel si dupa terminarea scolii se duse in graba acasa si puse ceasul spart inapoi in sertarul tatalui sau. Cand tatal veni acasa in seara aceea si vazu ceasul spart, il intreba pe baiatul sau ce s-a intamplat. Baiatul minti si refuza sa recunoasca faptul ca el a spart ceasul.
Minciuna aceea l-a facut sa mai zica una si inca una si tot asa, tiparul vietii sale era bazat pe minciuna. Crescand, baiatul acesta n-a vrut niciodata sa spuna adevarul despre lucrurile rele pe care le-a facut. El a continuat sa minta iar minciuna i-a devenit un obicei.

Cand presedintele fabricii de hartie s-a prezentat la tribunal in fata judecatorului, el a primit 20 de ani de puscarie.
Daca l-ar fi luat pe baiat imediat la spital de la locul accidentului, i-ar fi salvat viata iar rusinea si regretul pe care acum trebuia sa le sufere in inchisoare nu le-ar mai fi cunoscut. In loc sa faca ce era drept si sa spuna adevarul, el a incercat sa acopere adevarul cu o minciuna. Daca ar fi invatat sa spuna adevarul inainte de a se maturiza, viata lui ar fi avut un alt sfarsit.

Intamplarea aceasta ne da numai un exemplu despre cat de important este sa invatam a spune adevarul de mici copii, apoi ca tineri.
Cel mai important lucru pentru voi este sa luati in serios cele cinci decizii de la inceput si astfel veti creste copii mari si tineri care spun adevarul si in cuvantul carora toti pot avea incredere.