- Ma iubesti, mami? - a întrebat-o fiica ei cu gand ascuns.
- Sigur ca da, i-a răspuns mama.
- Dar nu mi-am facut inca ordine in camera! Deci n-ai sa ma certi, nu-i asa?
- Ba sigur ca am sa te cert, stii prea bine! - a murmurat mama.
- Dar tot ma mai iubesti, chiar daca ma certi? - a vrut sa stie micuta, iar in vocea ei mama a sesizat o nuanta de frica.
- Nu-mi place sa fii dezordonata, i-a explicat mama, dar te iubesc din toata inima! Fiica a sarit vesela in picioare.
Noi, oamenii, ne nastem cu dorul de a fi iubiti. Avem nevoie de dragoste, asa cum avem nevoie de aer ca sa respiram. Fara dragoste murim, ne asfixiem.
Cand Ii cerem lui Dumnezeu sa ne dea putin din dragostea Lui, se petrec minuni in noi insine si in altii, caci Dumnezeu nu face economie cand este vorba de dragostea Lui. Ea intra in inima noastră, ne schimba mintea si ne facem dispusi sa dam. Acest "totusi", acest "cu toate acestea" este ceea ce face ca aceasta dragoste sa fie divina. Desi noi, oamenii, ne-am răzvrătit impotriva Creatorului nostru, am vrut sa fim noi insine Dumnezeu si prin aceasta am intre El si noi un zid etern de despartire, Dumnezeu, in Fiul Sau, a fost gata sa mearga pe calea inimaginabila de grea a umilintei, calea crucii.
Aceasta dragoste, cea cu care El ne-a iubit intai, este ceea ce m-a convins de existenta Dumnezeului viu. Dragostea Lui sta la dispozitie - si putem sa facem risipa de ea. Este destula pentru noi insine si pentru toti cei pe care-i intalnim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu